Recenzie “Fetița care eram”, Cleopatra Lorințiu
Fetița care eram, Cleopatra Lorințiu
Septembrie 2020
Despre povestiri cu vrăji
Câteva rânduri, cu încântare scrise de Irina Airinei, pe marginea drumului fetiței care se putea numi, de ce nu, și Cleopatra Lorințiu.
„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul.” (Ion Creangă)
Copilăria este acel tărâm de poveste, când soarele zâmbește puiului de om, mai târziu copilului rămas în noi. Etapele vieții par de multe ori să ascundă sau să alunge spiritul copilăresc dar niciodată să-l facă să dispară, și, cum veți vedea în această cărticică minunată, în sufletul Cleopatrei Lorințiu, copilul mereu va exista. Ca amintirea unei muzici vesele pe strunele unei viori pierdute.
„—Știu că-i cam greu pe instrument necunoscut, dar poți să încerci. Cântă ce vrei tu.
Încep cu „Tărășelul”, „Al primăverii glas voios”, „Cucuruz cu frunza-n-sus” și „Cucule, pasăre sură”. Cânt cam ca atunci când îi recitam poezii lui Moș Crăciun. Aproape ca nici nu mă gândesc la ce cânt. Las Santa Lucia la sfârșit. Când termin, toți bat din palme cu foc. Fata cu codițe vine la mine și-mi dă o garoafă. E prima floare primită de mine ca artistă. De m-ar vedea Liliana! Pe urmă fac cerc în jurul meu. Și băieții!
- Vrei să fii prietena mea?
- Vrei să-mi dai adresa ta?
- Dà de când cânți?
- Dà din ce oraș ești?
Aproape că nici nu mai pot să le răspund. Strâng vioara la piept și palmele mi-s transpirate. Vai, de câte ori făceam exerciții tehnice și-mi amorțea mâna pe arcuș, m-aș fi putut gândi ca o să-mi capăt atâția prieteni numai cântând la vioară!”
Autoarea își deschide casa cu povești, împărtășind publicului bucuria copilăriei și sentimentul de acasă, două lucruri aparent simple și nesemnificative dar care, odată pierdute, nu se vor mai întoarce decât retrăindu-le. Sunt lucruri după care autoarea tânjește necontenit. Poveștile fetiței care era curg, una după alta, iar firul povestirii se toarce blând, într-o pajiște plină de taine și amintiri, în poiana casei părintești, pe drumul spre școală, printre arboretul misterios și animalele pădurii. Locul e populat de personaje fantastice, fie ei vecini, cunoscuți sau spiriduși…
„Povestea marinarului Virgil
În pipa marinarului trăia cu siguranță un spiriduș al focului, mic, mic și negricios și cu limba roșie, și de-ndată ce marinarul își înfunda pipa cu tutun, o aprindea cu chibrituri și începea să tragă din ea, pe fumul ce ieșea rotocoale, rotocoale, ieșea și o poveste de-a spiridușului, o poveste întâmplată foarte departe.”
Misteriosul povestitor își face apariția în viața puiului de om, încet și sigur. Pare-se că această peniță rustică cu iz de accent tradițional sătesc sapă adânc în inima amintirilor, scoțând la iveală sufletul celui mai timid copil, înconjurat de ființe care îi vorbesc doar lui.
„Și-n timp ce așteptam uite-așa a răsărit înaintea mea un omuleț cu păr roșu vâlvoi și pistrui pe față.
- Știi cine-s eu?
- Știu, zic iute dar în mintea mea nu prea eram sigură: să fi fost Pipăruș-Viteaz și totuși nu-mi aduc bine aminte de isprăvile lui și deși afară e așa de cald simt un fior rece pe spate. Oare mi-e frică ?
- Ți-e frică?
Uite, îmi ghicește toate gândurile. Poate că nici nu mai sunt liberă, poate că mi-a prins mintea într-un laț, așa cum sunt prinse florile de pământ. Au rădăcină…
- Dacă vrei, te prefac în floare… ”
Citind și recitind aceste întâmplări înșirate pe ața amintirii ca într-un joc, e ca și cum ne-am întoarce în timp, la spiritul copilăriei și la acea bucurie naivă, simplă dar atât de frumoasă!
Și pentru că vârsta copilăriei e vârsta zborului, printre mărgăritele înșirate în carte, apare și o poveste despre zbor.
„Povestea aviatorului Mircea
Tot timpul mă gândesc la el. De-o vreme nu văd în fața ochilor decât avioane și iar avioane: mici, cu două motoare, cu patru, decolând, aterizând, în zbor, iar eu, evident, în cabinele lor. Visez că zbor.
Mă trezesc uneori din somn și-mi imaginez că pilotez, mă uit pe locator, vorbesc la microfon.”
Zborul, zborul, zborul…
„De dragul tău aș lăsa cântecele să zboare libere ca păsările, aș găsi câte-un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aș face în fiecare zi cartofi prăjiți. Aș lăsa bărcuțele din hârtie să ducă pe ape povești minunate, literele de cerneală să se dizolve într-o amestecătură albastră care te-ar face să râzi.”
De dragul fetiței care era, să lăsăm, dragă cititorule, coordonatele concretului de-o parte, de dragul copilului de care ne e dor, să fugim înapoi pe cărări nebănuite, sub razele clipocinde ale copilăriei. De dragul fetiței aceleia, să ne vedem pe noi înșine, în oglinda bucuriei regăsite, în bucuria unică a zborului să ținem vacanța cu mâinile amândouă, s-o ținem cu putere să mai stea, să mai stea…
Irina Airinei