Revista Muzeelor Nr. 1/2021 Instituțiile muzeale în timpul crizei covid-19 Partea a II-a

Descriere

În anul 2021, pandemia de Covid-19 a lovit, în continuare, nediscriminatoriu, toate instituțiile de cultură. Totuși, în România, opinia publică a rămas cu impresia că cei mai afectați operatori culturali au fost cei din sectorul privat, precum și instituțiile de spectacole și concerte, în general. Muzeele nu s-au bucurat, în viziunea presei, de aceeași atenție. Cu toate acestea, muzeele din România au trecut și încă mai trec printr-o perioadă extrem de dificilă. Mulți angajați au devenit victime ale virozei, destul de mulți au continuat să lucreze de acasă, unele muzee și-au redus evenimentele publice ca număr și amploare, iar publicul a venit mai rar la evenimentele muzeale. De asemenea, unele autorități publice au diminuat gradul de finanțare a muzeelor, motivând deciziile lor tocmai cu o presupusă lipsă de interes din partea publicului, precum și cu nevoia alocării mai multor resurse către ocrotirea sănătății și siguranța publică. În

mod evident, criza sanitară a provocat și o criză economică și una de încredere în instituțiile publice, multe dintre muzee intrând într-un deficit acut de resurse materiale, dar și umane (în multe dintre ele fiind impuse restricții la noi angajări).

În aceste condiții, tema Zilei Internaționale a Muzeelor, adoptată de Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM), Viitorul muzeelor: recuperare și reinventare mi s-a părut a fi o temă foarte potrivită pentru dezbatere în cadrul breslei. Din păcate, anul 2021 este unul al deciziilor care încă nu pot fi luate pe deplin rațional, în ciuda faptului că șocul cel mai grav, când România se afla în starea de urgență, a început să se

estompeze. Cu atât mai mult, nu au existat nici prea multă vreme și nici concentrare asupra unui efort concertat de relansare muzeografică, de repornire a activității la un alt nivel de percepție a necesităților publicului față de muzee. Au avut loc unele dezbateri – din păcate desfășurate, cel mai adesea, online, cu o mare doză de superficialitate și, chiar dacă au fost prezente și autoritățile, s-au încheiat fără vreo concluzie.

Muzeele ar fi avut nevoie de un sprijin (financiar, logistic, administrativ, legislativ), sprijin pe care, din păcate, nu l-au primit. Au avut nevoie și de îndrumări, pe care, de asemenea, nu le-au primit. În general, singurul sprijin real a venit de la Rețeaua Națională a Muzeelor din România, Comitetul Național Român ICOM și Asociația Managerilor de Muzee, care au preluat din experiența colectată pe plan internațional și au oferit-o colegilor din instituțiile românești. Pe această bază, managerii au putut să ia măsuri de adaptare a activității muzeelor la rigorile impuse de restricțiile sanitare, fără să oprească activitatea muzeelor cu publicul. Acum a devenit vizibil efortul mai multor muzee românești care, în ultimele două decenii, au investit resurse importante în mediul virtual, inclusiv, în digitizarea colecțiilor muzeale. Acele muzee care pregătiseră, de mulți ani, platforme și resurse digitale s-au putut adapta foarte repede la noua

situație, în 2020, și, ceea ce este mai important, este că, după ieșirea din starea de urgență, muzeele nu au renunțat la proiectele inițiate în mediul online.

Numai că actuala criză sanitară, care a provocat sau a amplificat crize în domeniile social, economic și cultural, continuă și, pe termen scurt, nu se întrevede o remediere a situației.

Muzeele din România încearcă să recupereze reculul drastic înregistrat în anul 2020, în materie de venituri, vizitatori și vizibilitate, dar suntem încă departe de a înregistra o revenire la bilanțul din 2019, care fusese unul acceptabil în raport cu precedenții doi ani, în pofida unor limitări și disfuncționalități de finanțare de care s-au făcut vinovate autoritățile. Așadar, în anul 2021, nu a putut fi vorba decât despre o parțială recuperare față de 2020, dar încă foarte departe de anii anteriori. Cât despre reinventare, discuția pare să fie la fel de complicată. Trecerea unor activități pentru public în spațiul virtual este departe de a fi o componentă a reinventării, cel puțin, în România. Sunt lucruri despre care se vorbește, în lumea internațională a muzeelor, de cel puțin 20 ani, dar pentru care, în România, s-au făcut prea puține, până în urmă cu trei – patru ani. Abia anunțarea unor finanțări dedicate procesului de digitizare și de creare a unor portaluri speciale a încurajat muzeele să ofere ceva mai mult publicului, din tezaurele pe care le administrează.

O adevărată reinventare va avea loc atunci când muzeele vor înțelege în mai mare măsură care este menirea lor în societatea contemporană și ce așteaptă publicul de toate categoriile de la ele, fie că această așteptare se traduce prin cereri concrete sau nu, fie că publicul ignoră, pur și simplu, muzeele, preferând rețelele de socializare și berăriile. Este demn de semnalat faptul că unele dintre articolele publicate în acest număr al Revistei se referă exact la aceste aspecte, la încercarea muzeelor noastre de a se apropia mai mult de potențialul lor public. În opinia mea, însă, tabloul general, pe plan național, nu este tocmai încurajator. Celelalte teme majore anunțate, dedicate tocmai crizei provocate de actuala pandemie, cât și problemei încă actuale a retrocedărilor, alături de aniversarea a 45 de ani de la înființarea laboratoarelor zonale de conservare și restaurare, completează tematica actualului număr al Revistei. Totuși, interesul specialiștilor pentru împărtășirea experiențelor lor către colegi, pe calea publicațiilor științifice, este, oarecum, în recul, din cauza unui apetit mai mare pentru popularitatea, aproape instantanee, pe care o oferă transmisia comunicărilor orale, prin utilizarea noilor platforme: skype, zoom, teams, google meet etc. O lume în care până și poșta electronică pare un mijloc învechit de comunicare se schimbă sub ochii noștri. Lumea academică își are, însă, regulile ei, destul de stricte. Chiar dacă bibliografia consultată este, deja, majoritar accesibilă pe internet și doar, pe alocuri, în biblioteci fizice, rămân la convingerea că articolele publicate în Revista muzeelor sunt cele care contează și care vor continua să conteze, și în deceniul următor. O situație similară se întâmplă și în celelalte țări europene, unde publicațiile științifice își păstrează prestigiul și influența. Este de sperat că, în termen scurt, muzeografii vor fi din nou interesați de problemele dezbaterilor academice, dincolo de aparența celebrității temporare, oferite de rețelele de socializare.

Revenind la temele acestui număr al Revistei muzeelor, este de notat faptul că ele constituie obiectul unei preocupări majore în întreaga lume muzeală. Din această perspectivă, este evident faptul că suntem sincroni cu problemele tuturor colegilor din muzeele lumii. Rămâne de văzut, și de judecat de cititorii noștri, în ce măsură și soluțiile propuse în muzeele românești sunt consonante cu cele promovate pe plan mondial.

Dr. Virgil Ștefan NIȚULESCU

Redactor-Șef

revistamuzeelor@culturadata.ro

vsnitulescu@yahoo.co.uk