Eseuri respinse despre teatru şi viaţă

Descriere

Așa cum îmi place să spun de fiecare proiect al meu, această carte s-a născut din joacă, din prea-plinul nebuniei mele de actor, din prea multă spontaneitate și dorință de a oferi celor din jur părți de suflet.

De-alungul timpului am refulat și ceva texte mai puțin artistice, mai puțin academice, mai puțin teoretice. Așa reușeam să îmi înăbuș uneori mâhnirile izvorâte din nedreptățile din jur. Am scris și tot am scris, până când, am realizat că au devenit multe fișiere adunate în felurite foldere pe calculatorul de lucru. În munca pentru doctorat ele au devenit supărătoare pentru că mă încurcau lovindu-mă de ele tot timpul în căutările textelor pentru articole academice, sau cele menite pentru cercetarea în domeniul teatrului. Încercând să mi le ordonez și să le mut, pentru a nu mă mai perturba, mi-am dat seama că ele sunt destul de consistente și multe. Așa că am început să le pun în ordine într-un singur fișier până când am reușit să le transform într-o carte. Apoi, cerând părerea colegilor de breaslă și prietenilor de suflet, doamnei Cristina Deleanu și domnului Eugen Cristea, mi-a răsărit o nouă idee. Aceea de a publica împreună. Așa că, nici nu am terminat bine întrebarea și răspunsul a venit spontan. Acum volumul propus inițial aproape că și-a dublat numărul de pagini.

Această carte nu emite pretențiile vreunui studiu academic, sau vreo creație artistică aparte. Este doar o culegere de texte în care, la un moment dat, fiecare dintre noi și-a exprimat gândurile, nemulțumirile, bucuriile, tristețile, revoltele, experiențele ș.a.m.d.

Ele nu au fost gândite neapărat pentru a fi publicate undeva. Poate doar câteva dintre ele, în special cele ale doamnei Cristina Deleanu – această Actriță deosebită și sensibilă, a cărei profunzime vă îndemn să o remarcați nu doar din aceste scrieri, ci și din creațiile absolut excepționale realizate în teatrul și filmul românesc.  Aici fac referire strict la cei tineri, pentru că cei mai trecuți de avântul tinereții cu siguranță au trăit foarte multe emoții împărtășite de dânsa în filmele în care a creat, sau pe scândura teatrului.

Eugen Cristea… Eugen Cristea – acest cucernic actor pe care l-am cunoscut în teatru (avându-l partener de scenă de pe vremea când aveam abia paisprezece ani) ca un om galant, modest, șugubăț și foarte profesionist, îl veți descoperi acum un pic diferit. Personal, l-aș asemui acum cu tinerii furioși. Veșnic parcă nemulțumit (pe bună dreptate) față de nedreptățile din jur, nu mai ajunge să se bucure de realizările (deloc puține) din cariera sa artistică.

Totul parcă ne sufocă. Și, nevorbiți dinainte, am constatat împreună că fiecare dintre noi a simțit și simte cumva la fel. E prea multă nedreptate, prea multă dezumanizare în jurul nostru. Dar nu trebuie să disperăm. Personal cred foarte tare în puterea exemplului. Și mai cred că în fiecare dintre noi e ceva bun, însă neputințele ne rătăcesc pe căi nu tocmai bune. Deaceea educația, cultura, emoția înălțătoare a artei trebuie să primeze în viețile noastre, pentru că numai prin educație putem să reușim să fim civilizați și buni, iar prin artă să ajungem să fim desăvârșiți. Trebuie doar să depășim acest trend al bogăției închipuite, al aparențelor lipsite de esențe, al acestui „glamour” al rețelelor sociale, al acestei „corectitudini” extremiste care ne distanțează și ne obligă să nu mai fim umani între noi. Nu ni se mai permite să greșim, nu ni se mai permite să fim noi: oameni imperfecți.

Această „globalizare” parcă ne-a luat mințile tuturor ajungând să nu mai credem în nimic, ci doar în tehnologie și progres cu orice preț. Latura spirituală parcă este uitată, iar viața noastră este lăsată în brațele ipocrite ale unor noi autointitulați „guru” (influenceri) a cunoștințelor despre aproape orice. Isteria maselor din regăsirea lor în lucrurile materiale și facile nu este altceva decât consecința înlăturării oamenilor cu adevărat erudiți. Capacitățile intelectuale nu mai sunt „la modă”, avem acum calculatoare care să gândească în locul nostru.

Lucrurile sunt mult mai profunde decât le conștientizăm. Aceste frământări sunt expuse parcă obsesiv de către noi în nenumăratele rânduri ce s-au compus în această carte de eseuri. Despre întrebările pe care ni le punem fiecare dintre noi pentru a ne explica de ce se întâmplă în jurul nostru lucruri care nu ne plac. Cum putem schimba lumea în bine fiecare dintre noi? Noi, artiștii, suntem vinovați în vreun fel? Avem noi puterea de a face mai mult? Nu știm. Vreau doar să vă asigur că (cel puțin noi trei) încercăm din răsputeri să oferim necondiționat atât pe scenă, în viața artistică, cât și în plan personal, a vieții noastre private.

Iar dacă revoltele noastre vi se par exagerate, repetitive, vă spun doar că ele vin din frustrare, din neputința noastră ca oameni, ca artiști, de a nu vă putea oferi mai mult dumneavoastră, publicului. De a nu putea oferi lumii schimbarea de care are nevoie pentru a trăi armonia perfectă. Ne dorim o lume mai bună, o Românie mai unită, mai demnă, mai cinstită, mai educată, mai iubitoare față de aproape, mai vrednică față de această Grădină a Maicii Domnului, de acest minunat spațiu în care locuim împreună.

Vă invit așadar să parcurgeți gândurile a trei actori care își doresc, se întreabă, se frământă și se zbat să fie mai mult pentru cei din jurul lor.

Cu prietenie și adâncă plecăciune,

Daniel NIȚOI